Perioada Antică - Antichitatea (şi "înainte")
Existenţa umană şi prezenţa activităţilor umane în Ţara Haţegului şi împrejurimile acesteia sunt aproape pierdute în negura vremurilor (cu o vechime greu de imaginat, greu de acceptat), pe aceste meleaguri din jurul şi ale comunei/ zonei Baru, fiind dovedită de numeroasele vestigii descoperite în zona Baru şi a satelor din apropiere. Practic, ceea ce va deveni mai târziu "Valea Haţegului" a cărei încununare spre sud este comunitatea din Baru (înainte de Crivadia), a fost dintotdeauna un adevărat reper al dezvoltării umane, fie şi înainte de apariţia aşezărilor mai mari (viitoarelor oraşelor)...
Astfel că, în peşterile de Cioclovina (unde s-a descoperit şi un craniu de Homo Sapiens) şi Ohaba Ponor s-au descoperit răzuitoare, lame bifaciale şi străpungătoare, confecţionate din piatră cioplită, datând din Paleoliticul mijlociu şi superior. La „Piatra Fânului”, „Bulzul Măgurii” sau peştera „Gaura Poienii” s-au descoperit unelte şi nuclee de silex şi fragmente ceramice din perioada de trecere spre epoca bronzului. Metalele descoperite aici aparţin culturii Coţofeneşti, faza a III-a. Din Livadia de Câmp provine un topor de piatră atribuit culturii Coţofeni, datând din perioada de trecere la epoca bronzului. Sunt consemnate descoperiri din epoca romană la Livadia: mozaic spoit de lut, sapă şi cuie de fier şi la Valea Lupului o statuetă de bronz reprezentând un geniu înaripat.
Într-o încercare logică, dar şi atestată arheologic şi documentar, organizarea umană iniţială era, evident, tribală, extinzându-se încetul cu încetul la alianţe tribale/ clanuri (bazate, în special, pe relaţiile familiale/ "de sânge"). Tezaurele de la Cucuteni, Coţofeneşti, Agighiol, Peretu, Porţile de Fier, etc (asemănările clare între aceste culturi, uşor de subliniat fie şi prin intermediul coifurilor rituale/ de luptă ce au fost descoperite în locaţii diferite, cum ar fi cele de la Cucuteni, Coţofeneşti, Peretu, Aghighiol, Porţile de Fier, etc amintind de "Frăţia Regilor Traci" descrisă cu admiraţie de Homer) corespund unor centre administrative ce se pot regăsi mai apoi atât în cercetările arheologice cât şi în însemnările antice despre daci/ geţi şi cele medievale despre români (blahi, valahi, etc). Dovezile despre comunităţile umane din această zonă sunt reprezentate de aşezările din neolitic şi paleolitic (Cultura Criş) din Ohaba Ponor (peştera Bordu Mare) şi altele, confirmând continuitatea vechilor timpuri ale primilor oameni de pe aceste meleaguri.
Contestări asupra perenităţii şi continuităţii vieţii umane pe aceste meleaguri există dar nu sunt fondate şi, nicidecum, bazate pe cea mai vagă evidenţă logică şi/ sau arheologică. Centrele de prezenţă umană, cu activităţi istoric dovedite în special în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor (explotare de minereuri, prelucrare, rafinament şi tehnologie superioară la orice nivel) sunt dovada clară a prezenţei neîntrerupte a vieţii organizate pe aceste meleaguri... Apoi, incontestabil, ar fi faptul că în zona centrală a viitoarei Europe, s-a dezvoltat marele neam al tracilor, toţi vechii scriitori/ cronicari ai acelor vremuri descriind prezenţa tracilor pe aceste meleaguri, având grijă aproape de fiecare dată să sublinieze că dacii/ geţii fac parte din marele neam al tracilor, ba mai mult, chiar din primele menţiuni, să se considere că geţii/ dacii au locuit dintotdeauna pe teritoriul Daciei (alcătuind ramura nordică a acestora, în teritoriul dintre Carpaţi, Dunăre şi Haemus/ Balcani).
Se pierde apoi din vedere realitatea confirmată de orice izvor istoric al vremurilor, cu referire la trăsătura cea mai caracteristică a geto-dacilor, care îi deosebea de orice popor învecinat, aceea de a fi o populaţie sedentară, având ca ocupaţie principală agricultura, prelucrarea metalelor şi alte ocupaţii exclusiv sedentare (chiar dacă şi arta războiului poate da unele interpretări).
Şi asta în condiţiile în care se uită că, până la primele izvoare scrise, locale sau externe teritoriilor ţării noastre (eventual acestei zone), recunoscute sau nu, nu au existat menţiuni/ izvoare scrise decât odată cu scrierile greceşti pe şi despre întreg teritoriul european. Apoi, intenţionat sau nu, se uită că, raritatea sau aproape inexistenţa acestor izvoare se datorează faptului că, pe teritoriile geţilor/ dacilor, asemenea şi altor populaţii europene cum ar fi cele celte şi multe dintre cele germanice, scrisul era investit cu puteri magice, el fiind permis numai anumitor clase sociale (cu obiective clar definite), de obicei legate de clerul local, de ritualuri sau altele asemenea şi, pur şi simplu interzis celorlalţi membri ai comunităţii, deseori sub pedeapsa cu moartea (vezi istoria vechilor druizi - scrierea pe scândurele de lemn, a populaţiilor nordice precursoare ale vestiţilor vikingi - runele, etc). Aşadar, de aceea se poate recurge doar la menţiunea scrisă/ documentară realizată doar de alte populaţii (la început grecii, ulterior şi romanii) care, deseori (dacă nu întotdeauna), deformează şi interpretează ceea ce consemnează "adaptând" major adevărul, deseori interesat şi mai puţin influenţat de "filtrele percepţiei" (a se vedea "imagologia" Cartaginei pre şi ulterior războaielor punice).
Revenind la "firul istoric", primele menţiuni "scrise" de comunităţi umane puternice, stabile, apar în sec VI î.Hr. şi vin din partea scriitorilor greci. Aceştia, mai ales cei din epoca arhaică şi epoca clasică aveau puţine cunoştinţe despre situaţia geografică şi etnografică a bazinului carpato-dunărean. Referinţele despre ţinuturile dacilor/ geţilor au un caracter întâmplător şi, deseori, „legendar”. Şi, primele menţiuni încep să apară ca urmare a colonizării ţărmului Mării Negre de către greci (cu înfiinţarea coloniilor). Evident, pentru aceste meleaguri, ale Ţării Haţegului, ale zonei Barului, acesta este un dezavantaj major, dat de distanţa dintre coloniile greceşti de la Pontus Euxinus (Marea Neagră) şi aceste meleaguri. Apoi, un alt mare dezavantaj este reprezentat de faptul că, lucrările primilor „logografi” (greci) sunt în cea mai mare parte pierdute. Dar, evident, se uită de permanenta evoluţie a prelucrării metalelor care, pe aceste meleaguri are o prezenţă stabilă, evolutivă, spre "măreţia" din vremurile cele mai "cunoscute" ale dacilor/ geţilor din zona Orăştie şi împrejurimi.
De aceea opera lui Herodot rămâne prima lucrare de "bază/ referinţă" pentru istoria acestor ţinuturi chiar dacă valoarea ştirilor lui Herodot este inegală, dar în multe privinţe preţioasă. Astfel, Dunărea, asupra cursului căreia circulau versiuni legendare că, s-ar vărsa atât în Marea Adriatică cât şi în Marea Neagră (Pontus Euxinus), îşi găseşte la Herodot cea dintâi descriere mai apropiată de realitate, acesta fiind şi primul scriitor antic care ne-a transmis numele unor afluenţi (Porata sau Pyretos, Tiarantos, Araros, Naparis şi Ordessos, chiar dacă acestea nu pot fi identificate cu precizie). Apoi, informaţiile ample asupra sciţilor din regiunile de stepă şi de silvo-stepă din regiunile nord-pontice constituie baza cunoştinţelor noastre asupra acestei populaţii, grupurile de populaţii din spaţiul carpato-dunărean fiind vag cunoscute de către Herodot cu excepţia agatârşilor plasaţi într-u ţinut prin care curgea râul Maris (foarte probabil Mureşul actual, deci, în actualul podiş al Transilvaniei). Importantă este şi informaţia că, grupul agatârşilor are mari asemănări cu tracii, ceea ce pare a fi rezultatul convieţuirii lor cu populaţiile majoritare autohtone, confirmându-se indirect existenţa autohtonilor traci, în masa cărora sciţii agatârşi se vor contopi. Dar, cunoştinţele lui Herodot sunt neprecise şi nesigure şi în ceea ce priveşte teritoriile situate la apus de Prut, la nord de Dunăre (Istru), afirmând că „nimeni nu ştie cine locuieşte dincolo de Istru şi se pare că acolo este un deşert nemărginit”, motiv pentru care Strabon va consemna, ceva mai târziu, despre „pustiul geţilor”.
Totuşi el scrie despre traci ca fiind cel mai numeros popor după indieni şi că aceştia trăiau despărţiţi în numeroase triburi. Obiceiul de a deplânge pe cel ce se naşte şi de a socoti fericit pe cel ce moare, poligamia şi obiceiul de a ucide pe mormântul celui care a murit pe cea mai iubită dintre soţii, tatuajul, vânzarea copiilor, libertatea acordată fetelor şi cumpărarea soţiilor, ştiri pe care le vom regăsi şi la alţi scriitori, au fost înregistrate mai întâi de către Herodot dar cu atribuire clară către traci şi nu către daci/ geţi (care nu practicau poligamia şi uciderea rituală, cel puţin în aceste vremuri). Tot de la el aflăm că aristocraţia trăia din războaie şi prăzi, în mare cinste la traci (în perioada democraţiei militare), agricultura fiind o ocupaţie desconsiderată (o nouă delimitare a dacilor/ geţilor de traci, dacii fiind prin excelenţă sedentari). Sunt descrise, de asemenea, credinţele populare, religioase precum şi obiceiurile de înmormântare, descoperirile arheologice confirmând multe din informaţiile scriitorului grec. Şi, în final, confuzia că, Herodot face primele menţiuni despre geţi, că fac parte din neamul tracilor, dar că se deosebesc de aceştia prin obiceiurile lor (menţiune ce atrage clar prejudicii asupra imaginii dacilor/ geţilor chiar dacă îi delimitează de traci).
Veridicitatea consemnărilor lui Herodot se confirmă prin intermediul altor izvoare istorice. Astfel, în sec. V î.Hr., Tucidide arată că geţii făceau parte din statul tracilor odrisi, că locuiau la nord de muntele Haemus (munţii Balcani), că erau vecini cu sciţii şi că erau arcaşi călări. Cinci veacuri mai târziu, poetul Ovidiu îi înregistrează, pe teritoriile Dobrogei şi învecinate, ca populaţie de bază a Sciţiei Minor. Dar, de la scrierile lui Herodot, începe denaturarea informaţiilor de către cei care au scris pe baza consemnărilor lui şi mai puţin pe baza unei cercetări, a unor experienţe/ percepţii proprii.
De exemplu, credinţa în nemurire era considerată drept principala caracteristică a religiei grecilor. După Hellanicos din Lesbos, împărtăşeau aceeaşi credinţă şi terizii şi crobizii, triburi vecine şi, probabil, înrudite cu dacii/ geţii. Dar, scriitorii greci (şi, probabil, nu numai, deoarece este evident că aceştia împărtăşeau credinţele majoritare), impresionaţi în a găsi asemenea credinţe la nişte „barbari”, au căutat tot felul de explicaţii, căutându-le originea în învăţăturile greceşti, evident cu caracter denigrator, de subliniere a superiorităţii lor şi a inferiorităţii celorlalţi, denumiţi peiorativ "barbari". Apoi ar fi atenţia "deosebită" acordată zeului dacilor, Zamolxe, care va fi consemnată şi de Herodot mult mai târziu. Astfel că, diverşi autori greci au compus o „biografie” a lui Zamolxis, omul, considerat de „barbari” zeu, în care acesta ar fi slujit ca sclav lui Pitagora de la care a prins esenţa filozofiei sale, după care a răspândit-o la eliberarea sa printre geţi, recurgând la înşelătorii menite săi convingă pe aceştia de valabilitatea învăţăturii. Hellanicos merge până într-acolo încât afirmă că Zamolxe ar corespunde lui Cronos al grecilor, confirmând, de fapt, vechimea miturilor dacice comparativ cu cele greceşti, fără a mai lua în considerare că aceştia recunosc, ulterior, că Zamolxe ar fi trăit cu mult înaintea lui Pitagora.
În perioada secolului IV î.Hr., informaţiile cu privire la geţi/ daci sunt rare şi sumare (lipsa consemnărilor despre evenimente din aceste teritorii fiind exasperantă, ca şi cum aceste teritorii ar fi fost un fel de „terra incognita”, întârind ideile denigratoare (uşor încadrabile în timpurile noastre în "imagologie") la adresa oamenilor acestor locuri, de "pustiu getic"). Mai semnificativă este apariţia numelor de „Daos” = „Dacul” şi „Geta” = „Getul”, cu care autorii comediei neo-atice îşi numesc adesea sclavii din piesele lor, fiind o indicaţie asupra aprovizionării pieţei greceşti cu sclavi procuraţi din Dacia (partea Moesiei, dacii/ geţii de la nord de Dunăre fiind mult prea puternici şi bine organizaţi pentru a permite "vânătoarea de sclavi"), operaţie în care coloniile greceşti din Dobrogea au jucat un rol important. Apoi ar fi apariţia legendei retragerii lui Zamolxe în încăperi subterane, anume pregătite pentru a părea oamenilor ca întors din altă lume.
Dar, în această perioadă, odată cu întinderea stăpânirii macedonene asupra teritoriului tracic, întreaga peninsulă balcanică, până la Dunăre, începe să fie trasă în sfera intereselor puterii macedonene, contactul politic şi militar cu dacii/ geţii trezind interesul scriitorilor despre aceştia, aşa cum, puterea economică a zonei şi sursele de metale (bronz, alamă, fier, metale preţioase) prelucrate devin "magnetul" dorinţei de posesie sau, cel puţin, al incursiunilor armate de jaf. Concret, este perioada istorică în care încep să se remarce numeroase incursiuni de cotropire şi jaf, care vor marca istoria acestor pământuri până aproape de zilele noastre... Dar, de ce nu, vor "ajuta" ca aceste comunităţi locale să se specializeze în activităţile militare spre ceea ce va fi măreţia Daciei...
Astfel că, îl vom "găsi" pe geograful Strabon acuzând de ignoranţă pe cei mai mulţi dintre predecesori în ceea ce priveşte geografia şi etnografia regiunilor situate la nord de Dunăre. Acesta observă că „Alexandru ne-a descoperit regiunile nordice ale Europei până la Istru, iar romanii locurile de dincolo de Istru până la fluviul Tyras”. Astfel, luptele purtate între grupul sciţilor nomazi condus de regele „Ateas” şi daci, înregistrată de Trogus Pompeius-Iustinius sub numele de „Istriani”, lupte care au atras intervenţia lui Filip al Macedoniei, prilejuiesc primele ştiri asupra stadiului de organizare al dacilor, probabil o uniune de triburi semnificativă, prin menţionarea unui conducător anonim numit „Rex Istrianorum” (regele dunărenilor).
Şi, în 335 î.Hr., odată cu expediţia condusă de Alexandru Macedon împotriva tribalilor, apar descrieri certe ale populaţiei dacice/ getice realizate de generalul Ptolemeu, fiul lui Lagos, rezumate de Arian (Anabasis). Aceasta este o societate din câmpia munteană (zona "observată" lui descrisă de Arian), sedentară, ierarhic structurată sub formă de democraţie militară, formată dintr-o uniune de triburi, în organizarea specifică destrămării comunei primitive corespunzând nivelului dezvoltării forţelor de producţie din cea de-a două epocă a fierului, care practicau agricultura, posedau herghelii de cai şi puteau concentra rapid un mare număr de luptători. Demonstraţia militară a regelui Macedoniei a durat numai o zi şi s-a limitat la cucerirea şi dărâmarea unei aşezări mai importante, apărată prin fortificaţii, pe care autorul o numeşte oraş şi din care macedonenii au ridicat prăzi (oprind imediat campania şi reorientându-se spre obiectivele iniţiale).
Deci, se poate afirma clar că dacii „dispuneau” de o societate clar organizată, dovedind o vechime apreciabilă pe teritoriile deţinute (fiind imposibil să "rămână în picioare" afirmaţia despre "pustiul getic" care, prin asociere, alungă orice semn de întrebare despre viitorul centru politico-militaro-administrativo-clerical ce se va dezvolta în aceste zone, ale Ţării Haţegului şi Orăştiei). Astfel că, doar câteva decenii mai târziu, în cursul luptelor geţilor sub conducerea lui Dromichaetes împotriva încercărilor de cucerire ale lui Lisimach, regele elenistic al Traciei, apare clar din izvoarele istorice că, geţii/ dacii erau organizaţi într-o uniune puternică, capabilă să poarte cu succes un război de apărare contra cotropitorilor.
Evenimentele din cursul acestui război sunt povestite de mai mulţi autori antici cum ar fi Diodor din Sicilia, Strabon şi Pausania. Astfel că, Dromichaetes este un rege al geţilor, iar descrierea evenimentelor plasează teatrul operaţiunilor în (bine cunoscutul) „pustiul getic” din actuala câmpie de Dunării (stepa Bărăganului), „sediul” regatului fiind în Argeş, la cetatea Helis (câmpia dintre Olt şi Ialomiţa, având ca axă intermediară valea Argeşului, puternic populată în epoca fierului dacic, cercetările arheologice dând de numeroase aşezări cu o cultură materială foarte dezvoltată, cu surplusuri de produse şi relaţii comerciale susţinute, cu semnificative forţe de producţie locale). De amintit este şi faptul că, în acelaşi pustiu s-au retras geţii/ dacii şi în 335 din faţa lui Alexandru Macedon (întârind percepţiam logică că pustiul getic este, de fapt, Bărăganul, vecin coloniilor greceşti).
Aceeaşi sărăcie de menţiuni istorice se menţine şi în sec. II î.Hr. dar, începând cu acest secol nu se poate să nu se remarce că geţii sunt conturaţi ca un grup etnic ce se deosebea de restul tracilor mai ales din punctul de vedere al suprastructurii religioase, faţă de care grecii nutreau o mare admiraţie. Acum este vremea consemnărilor lui Aristotel despre cetăţile greceşti de la Marea Neagră, care descrie trecerea la regimul democraţiei sclavagiste dar fără alte detalii utile. Legenda argonauţilor, cu atâtea elemente fantastice, reflectând, probabil amintirile primelor călătorii în Marea Neagră, ca şi legenda insulei Leuce, legată de sălăşluirea lui Ahile acolo.
Singurul element concret este consemnat în anecdota lui Trogus Pompeius Iustinus cum că regele Oroles (circa 200 î.Hr.) a pedepsit pe geţii săi deoarece nu luptaseră cu vitejie contra bastarnilor, obligându-i pe aceştia să se îmbrace, să preia atribuţiile casnice de femeie, datorită lipsei lor de bărbăţie (măsură care a atras ca în următoarea luptă bărbaţii să biruie fără probleme).
De reţinut este faptul că, teritoriul vecin cu Dionysopolis era locuit de crobizi şi sciţi, dar şi de greci amestecaţi (căsătorii mixte). Apoi, insula Leuce se afla la patru sute de stadii de gurile Dunării, dând posibilitatea identificării ei cu actuala Insulă a Şerpilor. Apoi, se aminteşte de carpizi (carpi) ca locuitori ai populaţiei trace de la nord de Dunăre şi de agatârşi, ca locuitori ai spaţiului nord pontic. Se descrie şi faptul că din regiunile pontice se exportau vite şi sclavi „în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toţi ca excelentă”, că aceste locuri procurau Greciei miere, ceară, peşte sărat şi primeau în schimb ulei şi tot felul de vinuri.
Aşadar, în mod evident, viaţa pe aceste meleaguri a urmat firul "omogenizării" politio-administrative şi incluziunii social, culturale demonstrate de istoria oricăror altor meleaguri, oamenii locului numărându-se printre cele mai puţin modificate populaţii faţă de cea iniţială, cea dacică, în ciuda tuturor valurilor de nenorociri şi cotropiri care s-au abătut asupra lor.
Şi, de aici, ar fi momentul să trecem la perioada ce poate fi numită "Epoca romană", prezentând amplu înflorirea maximală a acestei zone a comunei Baru, chiar dacă se va face aproape permanent analogie la sudul Ţării Haţegului.
Dorin, Merticaru
Vezi nota de la începutul "Istoric Baru"!
Către "Istoric Baru - Perioada Romană/ Epoca Clasică.
