Perioada Post-Romană
Din punctul meu de vedere (şi al istoricilor care i-am citit şi "acceptat"), aşa-numita "Perioadă Post-Romană" nu startează "oficial" odată cu încheierea "ultimului" război al lui Traian cu Decebal, din anul 106, moment din care o mică parte a Daciei (14% din teritoriu) devine provincie romană. Evident că, efortul de cucerire a Daciei a continuat până în anul 271 (în total 165 de ani) când are loc aşa-numita "Retragere Aureliană" (nefiind altceva decât un simplu act administrativ - după cum aţi putut "vedea" în pagina "Perioada Romană").
Deci, în acest articol, veţi putea găsi elemente despre perioada istorică cuprinsă între acest an (271) al retragerii romane şi anul 476 (4 septembrie), odată cu colapsul Imperiului Roman de Apus şi încoronarea lui Odoacru ca rege "al acelei Rome" (din punctul de vedere al istoricilor această epocă a început în intervalul anilor 200 - 600, depinzând de continent dar majoritatea sunt de acord). Şi, chiar dacă vom discuta de un interval de doar 205 ani, să nu uităm că el este superior celor doar 165 de ocupaţie romană!
Retragerea romană nu înseamnă neapărat dispariţia intereselor romane în zona Transilvaniei şi, prin asociere, şi în zona Ţării Haţegului. De exemplu, semnificativă este menţiunea împăratului Constantin, "al Romei", care în 332 d.Hr. iniţiază o campanie împotriva vechii Dacii atribuindu-şi în urma succesului acesteia titlul de "Dacicus" (pe lângă multe alte menţiuni ale istoriilor vremurilor legate de conflicte cu "dacia" şi "carpo-dacii"). Deci, evident, în această zonă se remarcă o continuitate clară a elementelor dacice, a unui fel de "Dacia continuum".
Urmează, pentru majoritatea Europei centrale, este perioada marilor migraţii, a popoarelor migratoare, este perioada unui efort de adaptare la căderea continuă a structurilor administrative şi înlocuirea acestora cu unele noi (mutaţiile politico-sociale fiind radicale).
Primul "contact" al ţării noastre cu valurile migratoare se pare că ar fi cel cu goţii, popor originar din peninsula scandinavică care a invadat partea nordică a Europei spre Asia, până la Nipru şi Don, în regiunea Pripetului, după care, culminând cu retragerea romană din Dacia, atacă imperiul roman.
Ostrogoţii, o ramură a goţilor sunt cei care ating teritoriul ţării noastre, instalându-se la est şi la sud de Carpaţi, după anii 295 - 297 încheind un "foedus" cu Constantin cel Mare, prin care acesta se declara de acord ca, în schimbul încheierii conflictelor şi al menţinerii angajamentului apărării graniţelor imperiale faţă de vizigoţi, să le plătească acestora o serie de subsidii. O parte a acestor triburi vor trece, graţie unui puternic prozelitism creştin, exercitat pe ambele maluri ale Dunării, cu permisiunea autorităţilor romane, la ritul arian, fiind influenţaţi de activitatea episcopului Wilfila, traducător al Vechiului Testament în limba goţilor.
În contextul pericolului generat de iminenţa invaziei hune, în anul 376 se produce o scindare în masa triburilor gotice (vizigote), o parte dintre aceştia, conduşi de Fritigern, trecând în Imperiul Roman, la sud de Dunăre, restul sub conducerea lui Atanarich rămânând la nord de Dunăre în aşa-numitul teritoriu "Caucaland", până la apariţia hunilor care îi determină să urmeze şi ei calea la sud de Dunăre. Vizigoţii lui Fritigern se răscoală împotriva autorităţii romane, reuşind să înfrângă trupele împăratului Valens în bătălia ce are loc sub zidurile Adrianopolului (378). Urmare a acestei dominaţii, din 382 devin "foederati" ai imperiului, obţinând permisiunea de a se stabili la nordul diocezei Thracia, unde beneficiază de autonomie şi organizare militară proprie. În acelaşi timp sunt scutiţi de la plata taxelor şi impozitelor, primind chiar stipendii anuale, în schimbul obligaţiei de a menţine sprijin militar campaniilor romane.
Vine perioada valului barbar al hunilor, originari din Asia Centrală, înrudiţi cu populaţiile Hiung-Nu din arealul geografic chinez. Aceştia atacă, în 376, teritoriile stăpânite de goţi în nord-estul Dunării, unde se stabilesc până în 394, când se deplasează pe cursul inferior al Dunării, din 420 - 425 instalându-se în Pannonia, unde, în timpul regelui Attila, devin un real factor de putere, ce va afecta stabilitatea sistemului defensiv roman. În timpul domniei lui Attila, relaţiile cu imperiul roman suferă deteriorări vizibile, concretizate într-un lung şir de raiduri de-a lungul posesiunilor romane din Balcani, hunii reuşind să ajungă şi la Constantinopol.
În acelaşi timp, gepizii, care fac parte din acelaşi neam germanic, se stabilesc în a doua jumătate a secolului IV pe parcursul superior al Tisei, unde rămân până la destrămarea confederaţiei hunice, determinată de moartea lui Attila, ocupând teritoriul dintre Tisa, răurile Criş şi Mureş, de unde, graţie unei politici ofensive, reuşesc să cucerească Singidunum şi Sirmium stabilindu-şi propriu regat.
Cealaltă ramură importantă a goţilor, ostrogoţii, se separă în două ramuri, una dintre acestea optând pentru migraţia alături de vizigoţi, cea mai mare parte rămânând sub dominaţia hunilor, integrându-se confederaţiei tribale organizate de aceştia.
Influenţa hunilor în zonă nu sse remarcă în nici un fel, în special datorită faptului că federaţiile hunice erau reprezentate de un mare număr de elemente constitutive cum ar fi hazarii (hunii albi), bulgarii, ungurii etc. ce erau huni prin dominaţie şi nu prin origine. Dovadă în acest sens stă faptul că aceştia se aflau mereu în conflict, consemnate în documente vremurilor fiind numeroase conflicte între hazari şi unguri, Atila fiind cel care a oprit temporar aceste conflicte.
Ofensiva hună este stopată datorită intervenţiei unei coaliţii realizate de papa Leon I cel Mare, declinul expansiunii hunice fiind marcat de înfrângerea suferită în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice (451), unde are loc o primă victorie, urmând un lung şir de victorii ce vor culmina cu înfrângerea hunilor de la Nedao (454), ce marchează fârşitul vastei confederaţii hunice
Apoi, ar fi de amintit faptul că, după moartea lui Atila (453 d.Hr.), resturile armatei sale s-au împrăştiat care încotro şi o grupare de hazari (duşmani cu ungurii în acele vremuri) au fost primiţi pe teritoriile dacice ale actualei Transilvanii, inclusiv în aceste zone (Alba, Ţara Haţegului, etc), ungurii rămânând în zona Pannonia-Tisa.
La începutul secolului V, un alt neam germanic, vandalii (victofalii, hasdingii, taifalii), venind dintre Oder şi Vistula, coboară spre centrul Germaniei de astăzi şi, după o scurtă perioadă de stabilizare la nordul Dunării şi în Pannonia (urmând zonele de expansiune gotice), şi, apoi, pornesc spre Spania şi vor ajunge în nordul Africii.
În sec. V, vizigoţii lui Alaric migrează dinspre peninsula balcanică, trecând prin Pannonia şi Noricum către Italia, unde jefuiesc Roma (410), urmând a se stabili în sudul şi centrul Galiei, ieşind din sfera de influenţă a teritoriului ţării noastre.
Tot după moarte regelui hun Attila, ostrogoţii pornesc spre provinciile occidentale ale imperiului roman unde, conduşi de regele Theodoric, constituie în Italia propriul regat, iar hunii rămân în Pannonia, restul intrând fie în serviciul armatei bizantine, fie preferând întoarcerea în stepele nord-pontice (semn al căderii hunilor este faptul că aceştia nu mai apar în izvoarele istorice începând cu sec. VI).
Urmează ofensiva longobarzilor duce la căderea regatului gepizilor, în anul 567, rămăşiţe ale triburilor gepide reuşind să se menţină până la jumătatea secolului al VII-lea, când dispar din izvoarele vremii orice referiri privind existenţa acestei populaţii.
Pentru zona geografică ce ne interesează, finalul acestei perioade este marcat de bulgari (popor slav), proveniţi din stepele nordice ale Caucazului (trib turcic), stabiliţi iniţial în zona Moesiei Inferior (zona balcanică), ce îşi lărgesc influenţa în special în zonele sudului Dunării, Tisa şi Pannonia (şi în alte zone, de amintit în acest sens fiind menţiunile lui Menander ce descrie atacul bulgarilor în Grecia în 582 d.Hr.). Valurile succesive de bulgari sunt descrise şi de Justinian al II-lea (685 - 695 d.Hr.).
Semnificativă este cronica lui Anonymus (Gesta Hungarorum) în care se specifică "dar ţara care se afla între Tisa şi Dunăre a ocupat-o pentru sine Kean, mare duce al Bulgariei, bunicul ducelui Salanus, până la hotarul rutenilor şi polonezilor şi i-a făcut să locuiască acolo pe slavi şi pe bulgari", cu toate că aceeaşi cronică consemnează răspunsul dat de Usubuu şi Veluc, trimişii lui Arpad, cărora Menumorut le-a spus "Ne pare rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ce se neagă", Menumorut fiind clar un voievod român, dovedindu-se în acest caz, cel mult, un regim de vasalitate extins de către autoritatea bulgară dar clar o autonomie română (blahă).
Dorin Merticaru
Vezi nota de la începutul "Istoric Baru"!
Către "Istoric Baru - Evul Mediu Întunecat/ Timpuriu".
