Evul Mediu Întunecat (Timpuriu)
Acestui Ev i se atribuie perioada de timp cu prinsă între 476 şi anul 1.000 d.Hr. Este o perioadă de timp în care omenirea trece peste un fel de mică glaciaţiune care a atras reducerea recoltelor, scăderea destul de semnificativă a populaţiei şi alte elemente care au atras "mişcările" marilor valuri migratoare dinaintea acestei perioade, mişcări migratoare care se vor diminua masiv în aecastă perioadă.
Din punct de vedere al istoricilor, la data de 4 septembrie 476, Odoacru cucereşte Roma, stopând domnia ultimului împărat roman, Romulus Augustus, moment în care "porneşte" Evul Mediu Timpuriu ("Întunecat"). Acest Odoacru, deşi a fost considerat "Latin Rex" (rege latin) barbar, se pare că adevărul este cu totul altul.
Iordanes scrie despre Odoacru că invadase Italia ca "lider al scirilor, herulilor şi aliaţi de rase diferite" dar, conform declaraţiei lui Ioan din Antiohia, acesta era ofiţer sub comanda lui Orestes, patrician roman, şeful "foederati" germanice din Italia. În urma unui conflict cu Orestes, a urmat o confruntare armată la Placentia unde Orestes este ucis în luptă şi Odoacru este considerat "Rex Italie", motiv pentru care acesta revendică conducerea Romei prin luptă, detronându-l pe Romulus (căruia îi cruţă viaţa şi îi oferă pensie, lăsându-l să îşi ducă viaţa mai departe).
Odoacru a militat spre întărirea puterii Romei (fiind numit patrician care să guverneze Italia în numele Romei), a fost creştin arian în relaţii foarte bune cu "proaspăta" biserică romano-catolică, ş.a. Acest "comportament" a atras ca Zeno, împăratul roman din est, să îl considere ca un rival, motiv pentru care acesta a cerut ajutorul goţilor şi ostrogoţilor lui Theodoric cel Mare (considerat "următorul" cuceritor al Romei) şi al lui Alaric al II-lea. Vandalii au profitat şi ei de destabilizare şi au atacat... Şi tot aşa...
Din punct de vedere al valurilor migratoare, în această perioadă se mai remarcă doar longobarzii, de departe cel mai devastator popor germanic, care pătrunde în Pannonia în sec. VI, coabitând pentru o scurtă perioadă de timp cu gepizii stabiliţi acolo după căderea hunilor, sfârşind prin a înfrânge şi asimila triburile acestora. Sub presiunea avarilor, aceştia se vor retrage în câmpia Padului unde îşi vor întemeia propriul regat.
Urmează perioada avarilor, altă populaţie nomadă, de origine turanică, venită din sudul lacului Baikal, ce ajung în stepele din nordul Mări Negre şi, în anul 558, cer bizantinilor să le acorde statutul de "foederati", în această calitate reuşind să primească bani şi terenuri necesare colonizării, toate în schimbul susţinerii efortului militar imperial. O dovadă a fidelităţii faţă de imperiu o constituie satisfacerea cererii adresate de Iustinian conducătorului avar, caganul Baian, de a organiza o campanie de pedepsire a triburilor clave ce jefuiseră teritoriile de la sud de Dunăre (559 - 562). În replică, Iustinian promite triburilor avare, teritoriile dintree Dunăre, Sava şi Drava, stăpânite de gepizi. Urmare a acestei stări de lucruri, avarii, aliaţi cu longobarzii, strivesc triburile gepide, preluând totodată, întregul areal de dominaţie asupra formaţiunii gepide.
În anul următor, avarii trec la represalii împotriva foştilor aliaţi longobarzi, pe care îi determină să părăsească regiunea. Obţinând autoritatea deplină, Baian se va stabili în centrul Pannoniei, de unde lansează atracuri împotriva imperiului bizantin, Italiei şi Thuringiei. După moartea căpeteniei avare (604), caganatul întră în declin şi dispare odată cu fondarea statului slav, din zona Cehiei de astăzi, condus de către Samo (623). Cu toate acestea, avarii mai apar în izvoarele istorice până în anul 628, când participă alături de slavi la asedierea Constantinopolului. Şi, dispar definitiv odată cu înfrângerea suferită în faţa armatelor franceze ale lui Carol cel Mare (790 - 796), o parte din aceştia rămânând în estul Tisei, fiind eliminată, în cele din urmă, de către bulgari (803), rtămăşiţele deplasându-se către regiunile caucaziene, după anul 822 dispărând definitiv din izvoarele vremii.
Pentru ţara noastră, în special pentru Ţara Haţegului, au fost vremuri de continuitate a vechilor structuri sociale. Istoricii statuează că feudalismul este un fel de sistem de tip "stăpân-vasal" care, evident, pentru teritoriul care ne interesează are clar o continuitate ce se regăseşte între perioada daco-romană şi cea a evului mediu propriu-zis. Mai mult, este perioada de stabilizare, de localizare teritorială a popoarelor care au constituit valurile migratoare ce au dus la căderea imperiului roman (goţi, vizigoţi, ostrogoţi, vandali, gepizi, logobarzi, huni, avari, etc). Popoare migratoare care, evident, au avut foarte puţină influenţă asupra zonei Haţegului deoarece aceasta dispunea de un sistem de apărare redutabil şi nu era un punct de trecere sau o piedică în calea deplasărilor migratoare.
De exemplu, după ce gepizii au fost un timp supuşi ai hunilor, s-au răsculat şi i-au învins preluând Pannonia şi, bineînţeles, teritoriile "stăpânite" de aceştia. Astfel că, în secolul VI, sunt întâlnite arheologic mici aşezări, în realitate tabere militare gepide la Moreşti (pe Mureş) şi la Porumbenii Mici (în estul Transilvaniei), unde s-au găsit bordeie cu râşniţe de piatră, vase de lut ars şi greutăţi pentru războiul de ţesut. Unele obiecte din inventarul unor asemenea aşezări (ca stilus-uri şi fibule de fier) au aprţinut autohtonilor, cu care gepizii au convieţuit, fără ca acestei convieţuiri să i se poată da proporţiile şi importanţa ce dominaţie. Dar faptul că avem de-a face aici şi cu aşezări mixte, şi nu numai gepide, dovedesc clar convieţuirea cu populaţia autohtonă.
Tot în acest secol, se remarcă o prezenţă clară a slavilor pe teritoriile extracarpatice ale ţării noastre. Istoricii Iordanes şi Procopius vorbesc despre atacurile slave împotriva imperiului bizantin la Dunărea de Jos, iar descoperirea unei aşezări la Suceava şi a unei necropole slave la Sărata Monteoru nu fac decât să confirme aşezarea slavilor în Moldova şi Muntenia, pătrundere ce continuă în spaţiul intracarpatic în sec. VII.
Avarii sunt prezenţi în Dacia, în număr nu prea mare, în secolele VII - VIII, ei fiind atestaţi prin diferite descoperiri arheologice ca mormântul unui argintar de la Felnac (la sud de Mureşul inferior), mormintele de la Teiuş, etc. Şi în cazul acestora, stăpânirea nu a fost reală, efectivă.
Pentru veacurile VII - IX, descoperirile de tip slav sunt mult mai numeroase, de la aşezările de la Dorobanţi şi Hlincea în Moldova, până la necropolele tumulare de la Nuşfălău şi Someşeni în Transilvania, convieţuind cu autohtonii geto-daci şi cu daco-romanii. Astfel că, istoricii confirmă faptul că slavii, au exercitat o anumită influenţă şi asupra organizării social-politice a autohtonilor romanici, grăbind formarea relaţiilor feudale.
Secolul VII este cel în care îşi fac apariţia bulgarii, parte din neamurile de limbă turcă, venind din stepele de la nordul Caucazului, trecând la sud de Dunăre în perioada 679 - 680, stabilindu-se în nord-estul actualei Bulgarii, unde stăpânesc peste slavi care, până la urmă, îi vor asimila pe bulgari. Aceştia, sub hanii Krum şi Omurtag, îşi extind la începutul sec. IX stăpânirea la nord de Dunăre, mai ales în câmpia munteană. Stăpânirea lor, mai mult nominală, se întindea şi asupra Banatului (tezaurul de la Sânnicolaul Mare) şi pe Mureş în sus, pentru a-şi asigurea accesul la zăcămintele de aur şi salinele transilvănene. Această stăpânire contribuie la procesul de feudalizare a societăţii autohtone, precum şi la organizarea bisericii creştine (bulgarii creştinându-se sub ţarul Boris, în 864 - 865) în forma slavă în teritoriile nord-dunărene, inclusiv fosta Dacie romană.
Finalul acestei perioade este marcat de cumani, pecenegi şi forţele vestului, că sunt germani, veneţieni, etc. Ne vom orienta atenţia asupra cumanilor şi a pecenegilor, cei care au adus cea mai mare influenţă (în acele timpuri) asupra acestei zone, a Ţării Haţegului (pe lângă influenţa ce se răspândeşte şi în Bulgaria şi în Ungaria). Ei constituiau aşa-numite caste "pastoralo-militare", existând documente care atestă prezenţa acestora în zonele liniei Carpaţilor (Ţara Făgăraşului, Ţara hategului şi Banat), în interiorul Transilvaniei, având un fel de atribuţii oficiale de "grăniceri", ca mercenari sau voluntari, pe lângă saxoni şi, bineînţeles, populaţia română autohtonă.
Centrul lor de "localizare" cel mai cunoscut a fost în sud-estul Transilvaniei şi, în special, în Banat, fiind evidentă influenţa lor în zona Ţării Hategului acelor vremuri, influenţă incontestabilă (un exemplu în acest sens este reprezentat de satul hunedorean Basarabasa care, în enciclopediile austro-maghiare de la începutul sec. XX era descrisă ca fiind o localitate ce găzduise o colonie de pecenegi). Din punct de vedere al puterii lor este evident că au fost asimilaţi în clasa stăpânitorilor de pământuri şi a cetelor războinice, astfel încât chiar onomastica primei dinastii domnitoare a Valahiei, cea a Basarabeştilor întemeietori, fiind în ultimă instanţă indubitabil de spiţă cumană (Basarab fiind considerat de contemporanii săi ca fiind român/ vlah, regele Carol I al Ungariei denumindu-l "Basarab infidelis Olacus noster").
